M-a turburat intodeauna, ca unul din mistere, putinta ca e cainele prezent in viata noastra. Fara om si fara caine, cainele si omul ar fi niste pribegi. Pentru moralul omului, prietenul lui de la use si din odaie, e o mangaiere, un sprijin, un aliat, zadarnic asteptati dintre semenii perversi, uneltitori, veninosi, tradatori. Cainele e permanent cu tine, langa tine, pana la moarte, singurul tovaras care moare odata cu tine, culcat pe mormantul tau.
Te uiti in ochii lui: te intelege si tu nu cauti sa-1 intelegi. Inima lui ti-e daruita fara conditii si peste imprejurari: cainele-i o prelungire a fiintei tale sufletesti, - si tu il chinuiesti, il bati, il prinzi cu latul si-1 ucizi. Primarii... ii starpesc cu otrava, stapanii ii gonesc, se ridica impozite pe caini, oamenii stiintifici si docenti vor sa-ti ia catelul din brate si cainele din lant ca sa te ocroteasca de o prostie din capul lor sterp. S-a nascocit, pentru flatarea simtului de conservare a omului de prisos, primejdia turbarii, principiu municipal, aproape dogma de Stat.
De ce e cainele impur chiar pentru Charles Baudelaire, unul din cei mai impuri dintre oameni? Nu pute omul? Nu-i pute gura, stomacul, intestinul? Picioarele nu-i put? Si ce constiinta poate fi mai spurcata decat a omului, degradat si infect cu atat mai mult cu cat se-nalta mai sus, ministru, presedinte, barbat de Stat, potentat si javra, si cu cat isi stropeste starvul imbaiat, cu parfumele filosofilor si vaporii distilati ai violetei
Da laba-ncoa, Grivei, voiniceste; laba ta ma cinsteste. |
